# Tanti Lenuţa din Poienarii de Muscel avea cinci ani la Marea Unire!

Avea 100 de ani şi făcea fânul. Pleca dimineaţă din casa ei de sub Dealul Cornului, din satul Jugur al comunei Poienarii de Muscel, şi se ducea pe coastă, la fân, împreună cu fata, nepoţii şi strănepoţii. Acum, Elena Păceşică, cunoscută ca tanti Lenuţa sau maica, a ajuns la 104 ani şi nu mai dă la oi fânul făcut de cu vară. Cu mintea limpede, dar cu ceva probleme de percepţie – „nu prea mai văd, maică, şi nici nu prea mai aud!” – musceleanca şi-a aniversat ziua de naştere depănând amintiri.

S-a născut pe 30 ianuarie 1914, în Jugur, şi niciodată nu a părăsit locul natal. Acolo a crescut, s-a măritat, şi-a îngropat rudele „şi jumătate de sat”, după cum spune ea cu tristeţe în glas. De grijă îi poartă fiica, acum în vârstă de 75 de ani, nepoţii şi nepoatele. Bărbatul, nea Petre, i s-a dus acum 23 de ani. Avea 90, făcuse Armata la Piteşti, la Cavalerie, şi şi-a îngropat doi copii împreună cu tanti Lenuţa. Maica a avut trei copii, două fete şi un băiat, iar moartea a doi dintre ei i-au fost cele mai mari necazuri din viaţă. „Băiatul mi-a murit la 18 ani. Era la Mânăstirea, la Turnu Roşu, lângă Cozia, cântăreţ, iar călugării îl ţineau iarna pe-afară, dezbrăcat, că trebuia să le aducă lemne. S-a dus, că a răcit, îl durea şi piciorul, iar pe atunci nu erau penicilină să-l vindece”, lăcrimează tanti Lenuţa. Iar fata a pierdut-o de mică, pe la 6 ani, din cauza dizenteriei.
Fata care i-a rămas are grijă de ea şi se luptă şi ea cu ceva probleme de sănătate. Tanti Firica, fiica, i-a dăruit lui tanti Lenuţa trei nepoţi. „Am fata bună de m-a-ngrijit. Mi-e ca o mamă”, spune maica. Amândouă sunt văduve. „Mie mi-a murit bărbatul de 23 de ani, iar la fata mea de 24. De atunci suntem văduve”.

Nu are apă curentă, dar e obligată să plătească gunoiul

11 centenaraCu sănătatea, tanti Lenuţa stă bine. O doare capul din când în când şi picioarele. „Dacă mă doare capul, iau pastile, fasconal, că ăla mă linişteşte, şi cu avocalmin. Am luat două pastile aseară şi am adormit. Mă simt binişor acuşica...”, zice tanti Lenuţa de sub pătura care îi ţine calde picioarele suferinde. „Am făcut două operăţii, dar iote că am scăpat”, recunoaşte ea. A fost operată de apendicită şi hernie, ultima intervenţie fiind făcută acum vreo două decenii. Au dus-o cu ambulanţa la spital, iar până la drumul judeţean au cărat-o cu pătura. Şi acum se ajunge cu greu la casa ei din mijloc de deal, mai ales iarna. Şi nu e singura problemă. Are curent electric, dar nu şi apă curentă. Apa i se aduce de la puţ, un lucru riscant dacă se ţine cont de un incident petrecut la începutul acestui an. Îl povesteşte chiar maica: „Uite, aicea în satu´ nostru nu prea s-a-ntâmplat multe lucruri rele. Da´ uite că acu´ vreo două săptămâni un om a scăpat în puţ. S-a dus să dea apă la vaci şi a scăpat. Şi-ţi închipui cât a stat el îmbrăcat cu toate hainili, până când l-a scos de-acolo. Şi l-a scos viu, l-a dăzbrăcat, l-a-mbrăcat iară şi să-l ducă la spital. Şi la spital a murit”. Apă curentă nu e, dar e obligată să plătească gunoiul. Pe Dealul Cornului, de regulă, oamenii nu aruncă gunoiul, îl adună şi-i dau foc în grădină. „De ce n-a venit şi domnu´ primar, că de patru ani dă zile n-a mai dat pe-aici. Pă mine de ce m-a pus să plătesc foncire, şase sau şapte sute, nu mai ştiu... Pentru ce atâţia bani?”, se întreabă tanti Lenuţa.
A fost operată de două ori şi şi-a născut copiii acasă. Şi repetă că nu se gândea niciodată că va ajunge la 104 ani. Iar despre stilul de viaţă vorbeşte lapidar: „Eu în viaţa mea nu am băut. De patru ani n-am băut o ceaşcă de ţuică sau un pahar de bere. Şi am mâncat alimente de-astea: caş, lapte, ouă... Acum carne mai puţină, că nu mai merge pe gât, nu ştiu de ce”. În rest muncă! O viaţă muncită! „Omul meu a fost cioban. Se ducea cu oile pe munţi şi venea acasă la o lună, o lună jumătate. Eu trebuia să le fac fân la vite, pe la Suslăneşti, apoi veneam acasă să am grijă de vitele de-acasă. Aşa am petrecut viaţa toată, până la o sută de ani. După aia...”, povesteşte maica. Şi deseori, când era în putere, ajuta oamenii din sat la pregătirea mâncărurilor la nunţi şi botezuri. După toate astea s-a ales cu o pensie de CAP de vreo patru milioane de lei.

S-a ascuns de nemţi în bordei

11 centenara02Când a venit Primul Război în Muscel, în toamna lui 1916, tanti Lenuţa era o copilă de aproape trei ani. Iar apariţia nemţilor în Jugur a fost un lucru care tare a mai impresionat-o, de vreme ce povesteşte ce s-a întâmplat atunci. Probabil că jugurenii au vorbit ani de zile despre acea toamnă, de i-au rămas maicii întipărite acele amintiri. „Când eram de doi ani şi jumătate, atunci a venit nemţii. Eu eram aicea la o vecină. Auzeam, «Doamne, Doamne, vine germanii, Doamne!». Şi au venit, trăgeau cu puştile... Maica bătrână scosese un prosop alb, îl pusese într-o prăjină, că ne predăm... Ţiu minte ca azi. Făcuseră sediu aicea, unde e acuma Spătaru cu magazinul. Tăiau porcii, gâşte, alea... Şi ce frică păţea mama şi tata! Făcuseră un bordei sub deal şi ne-am adăpostit acolo. Dar n-a făcut crime mari, chiar dacă a fost nemţi”, povesteşte tanti Lenuţa.
Despre al Doilea Război Mondial nu are ce să spună, Jugurul fiind ocolit de germani şi ruşi. Doar avioanele treceau din când în când, iar la Câmpulung defila Garda lui Hitler, Leibstandarte SS Adolf Hitler. „La Revoluţie am mai avut oleacă de frică. Era rău cu Ceauşescu, că ne dădea câte o bucăţică de pâine să mâncăm. Mă duceam în sat şi luam o bucăţică de pâine şi o împărţeam cu bărbatu-meu. Se uita bărbatu-meu la ea: «păi ce să fac eu cu asta?!». Atâta e, asta mâncăm! Atâta că aveam lapte, caş, o duceam cumva...”, oftează maica.

„Să trăiţi o sută de ani fără reparaţii!”

„Cum era lumea înainte, maică?”. O întrebare căreia îi vine imediat răspunsul: „Ehe, era mai credincioasă lumea, mai cumsecade faţă de acuşica. Acu’, din tineret prea puţini mai e buni”, spune tanti Lenuţa. Ştie ce e prin sat, iar problemele de vedere o ţin departe de lumea dezlănţuită din afara Jugurului. „Dacă îi dă drumul la televizor, mai ascult şi io. Ce să faci, asta e viaţa!”.
Are multe amintiri, dar, după cum spune ea, „din câte am petrecut, prea puţin a rămas”. Iar o amintire e pe hârtie fotografică. O poză veche de vreo şapte-opt decenii, făcută chiar în faţa casei, o înfăţişează pe tanti Lenuţa lângă soţul ei, Petre, care era cu nouă ani mai în vârstă decât ea. E o fotografie ciudată: în ea apar şi cei doi copii care i-au murit, dar lipseşte tanti Firica, fata care acum o îngrijeşte. Băiatul, Benone, a pozat mândru şi înalt, cu căciulă de miel pe cap, iar sora lui care a murit de dizenterie, a stat sfioasă pe măgar.
Tanti Lenuţa se plimbă câteodată prin casă, sprijinită. Mai primeşte şi vizite. „Au venit preoţii ieri, că eu am fost cu biserica. Cu ăştia doi, eu am petrecut şapte preoţi până acuşica”, ţine ea evidenţa slujitorilor bisericii. Şi, când îi pleacă oaspeţii, le spune cu o urmă de zâmbet: „Vă urez să trăiţi 104 ani ca mine, fără reparaţii!”.

 

Publicat în Actualitate

Viorel Jinga este cunoscut de foarte mulţi musceleni care au avut probleme de sănătate. Datorită lor se ştie faptul că şi în miez de noapte dacă apelezi la domnul doctor, acesta îţi va sări în ajutor. E obiceiul acela muscelean de a-l ajuta pe cel care vine la tine şi e din aceeaşi zonă. Îţi aduce aminte de casă, de ai tăi, de copilărie...

Publicat în Actualitate