Exclusiv. Avocatul Sorescu acuză Parchetul de ascunderea unor probe în dosarul triplei crime de la Stoeneşti

0 882

# „Parchetul a efectuat interceptările și tot el se opune administrării lor?! Nu vi se pare ciudat?!”

Pe 25 octombrie, la Curtea de Apel Pitești, un complet de trei magistrați urmează să dea, în sfârșit, o soluție definitivă în dosarul triplei crime de la Stoenești, acolo unde o tânără de 17 ani, Laurenţia Durleci, tatăl ei, Filip Tinca (37 ani), şi bunicul fetei, Paul Durleci (57 de ani), au fost înjunghiaţi cu 48 de lovituri de cuţit. Judecătorii ar putea menține sau schimba decizia instanței de fond, care i-a achitat pe Vasile și Doru Durleci, fratele, respectiv tatăl lui Laurențiu Durleci, găsit singurul găsit vinovat de aceeași instanță pentru triplul asasinat din primăvara lui 2016 și condamnat la închisoare pe viață.
Într-un interviu exploziv acordat „Jurnalului de Argeș”, Florentin Sorescu, avocatul familei Durleci, care a formulat deja o plângere pentru abuz în serviciu împotriva unuia dintre procurorii de caz, precizează că au apărut elemente noi, care susțin nevinovăția celor doi, și spune că anchetatorii fie și-au făcut treaba superficial, fie au ascuns cu rea-credință câteva dintre probele care au contrazis ipotezele procurorilor. De cealaltă parte, conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, prin vocea procurorului șef Marius Ștefan, susține că sunt suficiente probe care să ducă la condamnarea celor doi.
În vara acestui an, când Curtea de Apel trebuia să se pronunțe în cazul celor doi inculpați, a căror achitare a fost atacată cu apel de Parchet, cei doi judecători la care a ajuns dosarul n-au putut fi de acord în privința nevinovăției sau vinovăției inculpaților (complet de divergență), astfel încât, acum, li s-a alăturat un al treilea magistrat. Trebuie amintit că, până la pronunțarea achitării lor de către Tribunalul Argeș, cei doi și-au petrecut un an și jumătate după gratii. Ulterior eliberării lor, Laurențiu Durleci (23 de ani), rămas după gratii să ispășească o pedeapsă cu închisoarea pe viață pentru triplul măcel, a murit în condiții încă neelucidate.

# Pentru început, aș vrea să ne spuneți de ce ați ezitat să ne oferiți acest interviu înaintea pronunțării de către magistrați a unei decizii în dosarul ajuns la Curtea de Apel Pitești, după ce procurorii au atacat decizia instanței de fond care i-a achitat pe tatăl și fratele lui Laurențiu Durleci?
– Inițial, nu voiam să dau acum acest interviu, pentru a nu fi considerată o încercare de a influența instanța de judecată pentru că termenul este foarte apropiat, după care mi-am dat seama că ar fi o ipocrizie din partea mea. Eu chiar asta vreau: să influențez instanța, bineînțeles prin mijloace legale, nu asta face un avocat?! Mai cu seamă că am pentru ce lupta: și anume pentru niște oameni care au fost târâți în justiție, în instanțe, în penitenciar fără a avea vreo vină. Și, atunci, în orice formă, voi căuta să conving instanța de judecată și pe oricine în sensul că verdictul la care se va ajunge să fie unul corect și întemeiat, iar din punctul meu de vedere, fără nici cel mai mic dubiu, un verdict corect în această cauză nu poate fi decât o soluție de achitare. Dacă nu se va ajunge la o astfel de soluție, voi merge inclusiv la CEDO. Mulți amintesc de CEDO ca de o sperietoare. Eu vorbesc serios, pentru că reclam grave încălcări în ceea ce privește administrarea probelor.
# Să înțeleg că aveţi emoţii pentru termenul din 25 octombrie?
– Evident că da…
# Ce ar putea apărea până atunci, astfel încât magistrații să schimbe decizia instanței de fond?
– Din punctul meu de vedere, absolut nimic. Pentru mine este o mirare că s-a ajuns la un complet de divergență, în condițiile în care consider că nu există probe care să susțină altceva decât varianta achitării. Probabil că magistratul care a mers pe ideea admiterii apelului Parchetului s-a luat, bănuiesc eu, după niște declarații de martor, declarații în care se vede, în mod evident, mâna anchetatorilor. Adică niște declarații luate la cald, în care s-au strecurat mistificări venite din partea familiei victimelor sau chiar păreri personale ale anchetatorilor.
# Ce vă face să presupuneți că așa s-a întâmplat?
– Tocmai aici este pista pe care am tot urmărit-o de ceva vreme, cea referitoare la telefoane. Este o chestiune care, din punctul meu de vedere, ține de ABC-ul unei anchete. ABC-ul unei anchete: când ai niște persoane care declară că au vorbit la telefon în momentul în care fugeau, trebuie să verifici acele telefoane. Poți măcar identifica numerele de telefon, pentru că pe baza asta au fost identificați și audiați martori. Or, nu s-a făcut nicio verificare în acest sens. Aici, din punctul meu de vedere, s-a făcut o mare greșeală.
# Credeți că aceste verificări nu s-au făcut sau că s-au realizat, dar rezultatele lor n-au fost folosite?
– Mi-e teamă să nu fie a doua variantă. Mai degrabă cred că s-au făcut verificări, dar nu au fost prezentate rezultatele, atâta vreme cât am avut deja de a face cu un asemenea mod de operare – și anume cel în care organele de anchetă primesc autorizație și înregistrează ambiental niște convorbiri în autoduba specială cu care au fost duși în arest inculpații și, totodată, la locul de detenție, iar Parchetul nu depune la dosar înregistrările, deși avea obligația legală s-o facă. Avem dovezile că instanța le-a autorizat înregistrarea acelor convorbiri, avem textele de lege care spun că obligatoriu înregistrările trebuie trimise în instanță, dacă aceasta este sesizată, dar Parchetul nu le-a trimis, consemnând în procesele-verbale că n-ar prezenta interes operativ. Nu are importanță dacă prezintă sau nu interes operativ, important este că texul de lege spune clar că, în situația în care ai efectuat înregistrări, le trimiți în instanță când aceasta este sesizată, pentru că, evident, și judecătorul, și apărarea trebuie să poată lua cunoștință de conținutul lor.

„Spune clar: «Să vezi cum veneau, ce urlete se auzeau!» , iar ceilalți doi, tatăl și fratele, se miră”

# Vorbiți de înregistrările făcute cu cei trei în duba cu care au fost duși la audieri. Mai exact, ce relevau aceste discuții?
– În mod evident prezentau interes operativ, tocmai de aceea Parchetul nu le-a depus la dosar. Cei doi, tatăl și fiul (Vasile și Doru Durleci), care sunt nevinovați, îi fac scandal celui care a săvârșit crimele, lui Laurențiu Durleci. Îi spun: „De ce te-ai dus? De ce ai făcut lucrul ăsta? De ce ai creat dezastrul ăsta?”, iar Laurențiu Durleci chiar dă relații despre cum a săvârșit crimele. Se vede clar că discută cu două persoane care nu cunosc ce s-a întâmplat. Există pasaje în care spune clar: „Să vezi cum veneau, ce urlete se auzeau!”, iar ceilalți doi, tatăl și fratele, se miră. Cum, atunci, să spui că nu prezintă interes operativ? Poți să spui că nu prezintă interes operativ când discută, spre exemplu, despre recolte sau despre povești care n-au nicio legătură cu cauza, dar nu despre astfel de relatări.
# Dumneavoastră când ați aflat de aceste înregistrări?
– În momentul în care, la Curtea de Apel, am luat încă o dată dosarul în mână, pentru că aveam o mare nelămurire: nu găsisem nicio expertiză psihiatrică (la ora asta nu mai este obligatorie). Eu, la fond, am mai căutat expertiza psihiatrică și n-am găsit-o în dosar. În momentul în care am formulat cererea de probatoriu, m-am gândit să cer și expertiza psihiatrică. Nu eram sigur, dar m-am gândit că poate mi-a scăpat mie, așa că am cerut un raport de evaluare psihologică, în ideea de a crea o punte către expertiza psihiatrică. Țin minte și acum că instanța m-a întrebat dacă solicit administrarea unei expertize psihiatrice sau a unui raport de evaluare psihologică. Am spus că prefer expertiză psihiatrică, pentru că am căutat-o și n-am găsit-o, fiind o probă esențială, întrucât modul în care au fost comise crimele aducea a faptă de nebun. Pe acest lucru mi-am susținut, de altfel, pledoaria. Din păcate, instanța mi-a respins cererea. Eu, rămânând în minte cu această problemă, când dosarul a ajuns la Curtea de Apel, l-am luat din nou, filă cu filă, să văd dacă există sau nu această expertiză, moment în care am constatat că există niște încheieri prin care instanța a autorizat efectuarea unor înregistrări, încheieri pe care nu le observasem inițial. Și atunci am verificat dacă sunt transcrise în procese-verbale – lucru care nu era obligatoriu – și, în al doilea rând, unde sunt CD-urile, pentru a cere să mi se efectueze și mie copii după ele, ca să le ascult.

„Este, indiscutabil, o ascundere de probe”

# Erau obligați să le depună ca probe?
– Da!
# Dar dumneavoastră nu aveați posibilitatea să cereți să le depună ca probe?
– Asta am și cerut. Și așa mi-au și parvenit până la urmă. Pentru că, în momentul în care am constatat că CD-urile nu există în dosar, am solicitat instanței să pună în vedere Parchetului trimiterea acestor CD-uri. Și aici iar s-a întâmplat ceva foarte caraghios. În momentul în care a fost formulată adresa către Parchet, instanța a făcut trimitere doar la un DVD, deși erau două, dar menționa: „toate înregistrările care au fost efectuate”, indicând expresis verbis datele. Parchetul a înaintat un singur DVD și atunci eu, în instanță, am spus: „Vedeți că mai există un DVD!”. Și uimire! Reprezentantul Parchetului începe să susțină sus și tare că există doar unul, cel depus. Am arătat că din dosar rezultă că sunt două, nu unul singur. Bineînțeles că erau două. În momentul acela am văzut reaua-credință în tratarea acestei probleme. După ce sosesc cele două DVD-uri și le audiez, descopăr că, printre înregistrări, nu există și interceptările unui număr de telefon, care n-au fost găsite nici până la acest moment. E ca și când n-ar exista. Doar că noi știm că ele au fost efectuate, pentru că, pe de o parte, au fost autorizate de către instanță, iar pe de altă parte, la dosar este depus și un proces-verbal în care anchetatorii consemnează că au ascultat convorbirile, dar că acestea nu ar prezenta interes operativ.
# Și, referitor la aceste situații, care este concluzia dumneavoastră?
– Păi care poate să fie? Este, indiscutabil, o ascundere de probe, în momentul în care tu nu depui niște înregistrări pe care le ai, pentru că știi că sunt împotriva ta. Nu confirmau ce considera parchetul ci, din contră, confirmau susținerile inculpaților. Textul de lege statuează că, obligatoriu, trebuie să administrezi probe și în defavoarea, dar și în favoarea inculpaților.
# Aceste probe au ajuns, până la urmă, în instanță?
– Da, pentru că instanța, Curtea de Apel, a solicitat aceste probe, iar Parchetul, într-un final, s-a conformat. Dar cele privind interceptările telefonului nu se regăsesc nici acum în dosar. Nu sunt și basta.

„E absurd. Am ajuns ca eu să mă bat pentru administrarea unor probe pe care, de fapt, Parchetul le-a efectuat”

# Ce explicații au dat anchetatorii cu privire la lipsa acestor interceptări?
– Nicio explicație. E absurdul absurdului. Am inversat pozițiile. Am ajuns ca eu să mă bat pentru administrarea unor probe pe care, de fapt, Parchetul, care le-a și efectuat, ar fi trebuit să aibă interesul să le administreze. Ultima discuție în sala de judecată a constat în solicitarea mea de relații din partea Parchetului, în care am cerut să ne spună ce s-a întâmplat cu acele interceptări ale convorbirilor telefonice. Cine credeți că s-a opus vehement administrării lor? Parchetul! Păi, cum vine asta? Parchetul a efectuat interceptările și tot el se opune administrării lor?! Nu vi se pare ciudat? Tu, ca Parchet, ești cel care trebuia să faci percheziții informatice, dar ajung să le cer eu, ca apărător. Înregistrările pot fi și în favoarea și în defavoarea inculpaților! Uitați-vă, eu sunt în situația în care am ajuns să mă bat pentru niște înregistrări și niște interceptări ca să fac dovada nevinovăției celor pe care îi apăr.

„Eu vă spun că au apărut elemente noi!”

# Ce elemente noi, care v-ar putea ajuta, aveți acum, înainte de decizia instanței de apel?
– Aici este o întreagă discuție, pentru că s-a ajuns la crearea unui complet de divergență. Asta înseamnă că, într-un complet de doi judecători, un magistrat a mers pe ideea menținerii soluției de achitare a inculpaților și respingere a apelului, iar al doilea a mers pe varianta de admitere a apelului Parchetului. Fiind unul contra unul, trebuie să intre un al treilea judecător, care să încline balanța într-o parte sau alta, sens în care s-a dat termen pentru continuarea dezbaterilor și în fața celui de-al treilea judecător. Cu alte cuvinte, pentru susținerea pledoariilor! Or, aici apare o mică discuție: pe de o parte, legislația, atât internă, cât și internațională, vorbește de administrarea nemijlocită a probelor în fața instanței. Or, eu, dacă am un al treilea magistrat, nou, nu cumva trebuie administrate probe și în fața lui? Una este cuvântul scris, alta este cuvântul vorbit. Una este să citești declarația unui martor, alta este să-i vezi și reacțiile. Și mai este o chestiune: dacă au apărut elemente noi între timp, cum procedăm, ne facem că nu le vedem? Eu vă spun că au apărut elemente noi, care n-au fost avute în vedere până la acest moment.

„Se știe că s-au efectuat acele convorbiri, dar nimeni nu întreabă de telefoane”

# Și în ce constau aceste noi elemente pe care instanța nu le-a avut în vedere?
– Despre unul dintre ele nu pot să vă spun în ce constă, pentru că este o chestiune foarte delicată, în sensul în care, legislativ, juridic, ar intra în zona de secret profesional. Cel de-al doilea constă în faptul că am găsit ambalajele și actele telefoanelor care prezintă foarte mare interes în cauză. În sensul în care cel care a comis crimele, Laurențiu Durleci, a spus că și-a pierdut, în zona câmpului infracțional, telefonul marca Allview, dar acest telefon nu se regăsește în dosar. Pot să admit că a fost pierdut în altă parte, dar ceea ce știu, de asemenea, este că tatăl și fratele aveau asupra lor un telefon în momentul în care au fugit împreună pe deal, de la care au și vorbit: au rugat pe cineva să vină cu o mașină etc. Niște convorbiri, în baza cărora sunt și audiați doi martori. Durleci Vasile spune că acel telefon i-a fost confiscat în momentul în care au ajuns la Poliție, dar telefonul nu apare în dosar, ca și când n-ar exista. Eu îl cred pe Durleci Vasile, pentru că am urmărit toate declarațiile. Sunt iar chestiuni care țin de ABC-ul Dreptului. La audieri nu au fost puse întrebări care să facă referire la telefonul de pe care s-a vorbit în acea noapte. Adică se știe că s-au efectuat acele convorbiri, dar nimeni nu întreabă unde sunt acele telefoane. Durleci Vasile susține că acel telefon a fost depus. Eu sunt 100% convins că așa s-a întâmplat, pentru că, dacă n-ar fi fost depus, ar fi existat întrebarea simplă: unde-i telefonul de pe care ați vorbit cu martorii? Acel telefon a fost depus în mod cert, inculpații se așteptau să le fie restituit când au fost eliberați din penitenciar, dar unde e? Că nici urmă de telefon, nu apare în nicio consemnare!

„Nu există nicio audiere în care cineva să fi fost întrebat cine a sunat la 112”

# Care sunt motivele pentru care credeți că în dosar nu apare acest telefon?
– Fie a fost o anchetă extrem de superficială de genul: e un telefon aici, dă-l naibii! Fie a fost subtilizat, că se mai întâmplă și chestiuni de genul ăsta, fie varianta pe care o cred mai plauzibilă, aceea că s-a întâmplat ceva de genul lucrurilor care s-au petrecut cu DVD-urile. Mai exact, în realitate, le-au verificat, dar au constatat că nu există convorbiri între ei. De ce spun asta? Pentru că unul dintre inculpați m-a întrebat de ce caut eu atât de mult acest telefon. După ce i-am explicat, și-a dat cu palma peste cap: „De-asta ne-a zis domnul procuror că, dacă există convorbiri între noi între orele 22 și 24, suntem mâncați” (…). La orice operator de telefonie mobilă se putea verifica dacă au fost efectuate apeluri între inculpați în intervalul acesta de timp, mai cu seamă că un martor minor, a cărui depoziție, susținem cu tărie, a fost mistificată, ar fi spus, după cum consemnează anchetatorii în faza de urmărire penală, că inculpații s-ar fi apelat pentru a se întâlni, deși locuiesc în aceeași curte și foloseau cartele, nu abonamente, declarație retractată în instanță fără ca martorul să aibă vreun interes. În atari condiții, sunt posibile două variante: fie avem de-a face cu o mistificare gravă – s-au făcut aceste verificări, dar anchetatorii au văzut că nu le convin și au preferat să nu le depună, ceea ce ar fi cel mai grav, fie varianta, la fel de gravă și deopotrivă posibilă, că nu s-au administrat niște probe simple, esențiale, care, încă o dată spun, țin de ABC-ul Dreptului. (…) De asemenea, nu există nicio audiere în care cineva să fi fost întrebat cine a sunat la 112. Am căutat să văd ce trimiteri am în direcția respectivă. Nu am niciuna! Oare nu ar fi trebuit solicitate relații de la 112? Din câte știu, orice apel la acest serviciu este înregistrat. Poate se puteau afla amănunte interesate de acolo, apelurile au fost făcute imediat după comiterea crimelor de către persoane care puteau și poate chiar au furnizat relații cu această ocazie.
# Ce înseamnă acest lucru?
– E greu de spus… Problema care caracterizează această cauză și, din păcate, nu doar această cauză este lipsa de profesionalism. La asta se reduc lucrurile. Are loc o crimă, noaptea… Vă dați seama, durere, că sunt, totuși, trei persoane care au murit, o întreagă nebunie… Și atunci apar chestiunile tipic românești: luăm niște declarații la foc rapid, intervenim în declarațiile martorilor, crezând că vor să ascundă adevărul, iar noi știm mai bine ce și cum (avem doi minori care spun că au fost amenințați), inserăm în ele ce credem că s-ar fi întâmplat, inspirați de ce crede sau ce vrea să arate familia victimelor, numai în pielea ei să nu fii, și, uite-așa, încropim o mică poveste. După ce mica poveste e gata, ne trezim că probele științifice nu ne mai susțin povestea, ba, mai mult, contrazic cele imaginate în declarații. Și, atunci, în loc să avem atitudinea sănătoasă să acceptăm că s-ar putea să fie o eroare, încercăm să fentăm lucrurile, astfel încât să creăm impresia că toate sunt în regulă. Dăm la o parte ce ne dezavantajează și lăsăm doar ceea ce ar putea produce impresie instanței. Știți vorba: ”Dacă nu-i poți convinge, aburește-i”. Cu alte cuvinte, prezint doar partea care îmi convine, poate va ține.

„În alte state, o poveste ca asta se lasă cu demisii”

# Totuși, de ce ar vrea Parchetul să bage în închisoare niște oameni nevinovați? Vă întreb, pentru că este și întrebarea retorică pe care o pune prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeș, Marius Ștefan, care vă contrazice.
– Eu vă întorc întrebarea: de ce anchetatorii au ascuns aceste înregistrări care ar fi trebuit să fie depuse la dosar? Aici este o chestiune clară, aceste înregistrări nu au ajuns în instanță…
# Dar, pornind de la ce spuneți dumneavoastră, ce ar câștiga niște procurori care ar vedea în pușcărie niște oameni nevinovați?
– Satisfacție! În sensul negativ al termenului. Adică orgoliu. Simplu. Acei procurori au mers de la început pe o teză, una singură, și le e greu să facă pasul înapoi și să spună, da, domnilor, am greșit. Preferă să ascundă lucrurile sub preș. Probabil legat de poziția pe care o au în Parchet. În alte state, o poveste ca asta se lasă cu demisii. Se lasă cu lucruri destul de grave. Există și alte temeri, pentru că o soluție de achitare după ce niște oameni au stat un an și jumătate în arest înseamnă și niște despăgubiri. Deci, mai bine să nu se întâmple așa! Cred că acceptă în foarte mare măsură că cei doi sunt nevinovați. Ideea este că au viciat lucrurile. Au pitit probe sau au omis să le administreze, viciind rezultatul. Ca să pot obține un rezultat corect trebuie să fac un raționament valid și premisele să fie suficiente și adevărate. Or, dacă ascund probele care nu-mi convin, ce urmăresc de fapt? Și ce obțin?

„Am făcut plângere împotriva unuia dintre procurori”

# Ați făcut plângeri cu privire la constatările despre care vorbiți?
– Împotriva unuia dintre procurori am formulat plângere pentru abuz în serviciu. Iată o altă curiozitate, care arată un modus operandi: în cazul martorilor care s-au apucat să spună în instanță adevărul gol goluț, Parchetul se autosesizează pentru mărturie mincinoasă. No problem! Abia așteptam să se întâmple acest lucru, pentru că, din fericire, eu audiasem martorii și-i înregistrasem cap-coadă. Practic, se ivește prilejul să valorizez acele înregistrări și să le depun la Parchet! Mă duc împricinații să le asigur apărarea și Parchetul îmi spune, cu seninătate debordantă, că aceștia, de fapt, sunt martori și că nu pot să-i apăr. Martori în autosesizarea Parchetului pentru că ar fi comis infracțiunea de mărturie mincinoasă… Vi se pare logic? Și echitabil? Și loial? Nu m-am sesizat împotriva sălii de judecată, ci împotriva unor persoane concrete. Păi, îmi paralizezi mie, ca apărător, posibilitatea de a-i apăra?! Instanța de fond și-a dat seama nu că ar fi ceva putred în Danemarca, ci că e ceva putred în România, dar putred rău de tot, sens în care, în motivarea hotărârii de achitare, vorbește de modul neloial al Parchetului în a administra probele și de a gestiona cauza. Din punctul meu de vedere, nu este doar un mod neloial, este un mod abuziv toată ziua, motiv pentru care am făcut plângere pentru abuz în serviciu.

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata